Dezvăluirile generalului Aurel Rogojanu: Cum a cerut Vadim Tudor Securității să-i dea o vilă

Despre interviul de o carte dat lui Dan Andronic, de fapt, nu interviu, ci un dialog despre Lumea prin care a trecut generalul Aurel Rogojan, Lumea Securității, dar și Lumea SRI-ului postdecembrist, am mai scris. Și voi mai scrie. Dan Andronic mi-a zis să scriu mai puțin înainte de publicarea cărții. Se teme că fragmentele invocate de mine pe cristoiublog.ro ar putea micșora forța de atracție a cărții prin dezvăluirile date de mine publicității la vremea cînd lucrarea era doar în manuscris. Se teme fără rost. Cartea conține atît de multe dezvăluiri de senzație din lumea Securității și a SRI, atîtea informații în premieră despre Lovitura de stat din decembrie 1989, despre prezența spionajului străin, atît din Vest, cît și din Est, în România atît din regimul Ceaușescu, cît și din regimul postdecembrist, încît n-am eu atîtea ediții de blog ca s-o epuizez înainte de apariția în librării.

Dezvăluirile din carte pot fi împărțite în următoarele categorii:

  • Despre cum funcționa Securitatea.
  • Despre prezența spionajului strain, atît din Vest, cît și din Est, pe teritoriul României, atît înainte, cît și după decembrie 1989.
  • Despre realitățile din anii comuniști, cu un accent deosebit pus pe relația dintre Securitate și Puterea politică.
  • Despre pregătirea și desfășurarea Loviturii de stat din decembrie 1989.
  • Despre atmosfera din SRI sub șefiile lui Virgil Măgureanu, Costin Georgescu și Radu Timofte.
  • Despre relația SRI cu Puterea politică postdecembristă, întruchipată de președinții Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu.

Din categoria Despre realitățile din anii comuniști, mi-au atras atenția dezvăluirile despre relația lui Corneliu Vadim Tudor și a lui Eugen Barbu cu Securitatea.

La vremea respectivă, în lumea literară nu era un secret că Săptămîna lui Eugen Barbu făcea multe servicii Securității. Adevărul istoric trebuie respectat. Eugen Barbu și Vadim Tudor nu erau colaboratori ai Securității la nivel de informatori. Altfel spus prin ceea ce făceau în favoarea Securității ei nu îndeplineau misiuni dictate de Angajament. Între ei și Securitate își spuneau cuvîntul interesele comune. Eugen Barbu, de exemplu, era ostracizat de Uniunea Scriitorilor, condusă de dușmanii Grupării Barbu, Ungheanu, Ion Gheorghe, Ion Lăncrăjan. Printr-o lege care funcționează și azi în presă, dușmănia între condeieri ducea în chip absurd la împărțirea în tabere politice diferite. Gruparea dușmană lui Eugen Barbu era considerată dușmană a regimului ceaușist. Eugen Barbu o lovea în Săptămîna denunțînd-o ca anticeaușistă, ca slugă a Europei Libere, care Europă liberă se afla în solda CIA. Denunțurile sale nu erau însă ivite din credința în ceaușism. Era o formă de luptă împotriva dușmanilor din literatură. Eu, de exemplu, am intrat în vizorul Săptămînii după ce publicasem prima carte de proză. Fusesem într-o vreme susținut de Gruparea lui Eugen Barbu. Cînd a văzut că la Supliment colaborau și dușmanii de a-i lui, că Alex Ștefănescu, criticul revistei, scria negativ despre cărțile sale, Eugen Barbu s-a năpustit asupra mea. Mai precis asupra cărții mele, Personaje de rezervă, furios și pentru că era un volum apărut la Cartea Românească, avînd ca redactor pe Florin Mugur, un dușman de-al lui. Și a denunțat-o în Săptămîna ca fiind anticomunistă, ca bătîndu-și joc de cooperativizarea agriculturii. El însă scrisese și publicase în SLAST, cu ceva timp în urmă, în serial, romanul O lume de cîștigat, critică necruțătoare a cooperativizării agriculturii. Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor nu credeau o iotă din propaganda oficială. Aveau sînt sigur o părerea proastă despre Securitate. De ce făceau jocurile Securității? Pentru că Securitatea le punea la dispoziție documente împotriva dușmanilor lor, care erau și dușmanii Securității. Nu în ultimul rînd, ei vedeau în colaborarea cu regimul, cu Securitatea concretizarea unui contract nescris, între ei și Securitate, între ei și regim, în virtutea căruia ei urmau să fie răsfățați de regim, iar dușmanii lor, hăituiți. Cînd regimul nu le satisfăcea dorințele se înfuriau și o făceau pe dizidenții. Aurel Rogojan descrie în cartea sa felul în care Securitatea, la cel mai înalt nivel, a încercat să-l calmeze pe Vadim, brusc devenit dizident, pentru că nu primise o casă. Istorisirea lui Aurel Rogojanu contribuie astfel la înfățișarea unu tablou mult mai nuanțat decît cel pictat de anticomuniștii de serviciu, care au împărțit pe scriitorii dinainte de 1989 în comuniști și anticomuniști din convingere. Din ce știu eu nici comuniștii, nici anticomuniștii nu făceau asta din convingere, Dan Deșliu a devenit dizident în clipa cînd n-a mai beneficiat de uriașele profituri date de literatura sa de propagandă (proastă, în favoarea regimului stalinist):

„D.A.: Apropo de povestea asta cu Marin Sorescu. Corneliu Vadim Tudor avea o relație cu Iulian Vlad?
A.R.: Nu. Eu am fost trimis de generalul Iulian Vlad la Corneliu Vadim Tudor, la Agerpres, unde lucra, pentru a-l conduce la o întîlnire cu Tudor Postelnicu, la Parcul Privighetorilor, la Tunari, la vila de protocol. Pe chestiuni fotbalistice. Să-l convingă pe maestrul Eugen Barbu să însoțească echipa de fotbal Dinamo Victoria într-un turneu în țările maghrebiene și din țările astea maestrul să trimită spre publicare cîte-un articol elogios despre echipă.
Maestrul Barbu a acceptat, dar în felul lui, pe care mi l-a relatat: «Eu pleașca asta nu o scap. Eu sunt rapidist, ce-oi scrie o să vedeți voi». Se duce, face maestrul turism prin țările Maghrebului, profită de toate oportunitățile și la final face un reportaj cît de frumos s-a plimbat el prin țările Maghrebului și cu mult respect mulțumește echipei Dinamo Victoria care i-a prilejuit deplasarea. Despre fotbal a amintit ceva, cu referire la un meci din Algeria.
M-a mai trimis altă dată la Corneliu Vadim Tudor acasă. El nu sosise de la serviciu, m-a primit Doina, viitoarea soție, care m-a poftit în biroul lui Vadim, amenajat în sufragerie, unde avea și o impresionantă bibliotecă, mă refer la cărți, nu la mobilier. Apare și Vadim după vreo jumătate de oră. Aud cum Doina îi spune să ia loc pe un taburet, pînă pregătește ligheanul cu apă caldă și prosopul. L-a așezat pe un scaun imediat ce a intrat în casă, l-a descălțat, i-a spălat picioarele, apoi i-a adus papucii, zicându-i: «Vadimel, te așteaptă un domn la tine în birou». Ceremonialul spălării picioarelor nu mi-a plăcut. Una este scena biblică și cu totul alta era impresia lăsată de ceea ce-mi fusese dat să văd.
După aceea, a venit el o dată la cabinetul generalului Iulian Vlad, cu demolările de biserici, de clădiri monumente istorice…
D.A.: El a luat poziție atunci.
A.R.: Cu Mănăstirea Văcărești. Într-adevăr, a luat poziție, s-a dus și la Constantin Olteanu, primarul general al Capitalei.
D.A.: Era primar general pe vremea aia?
A.R.: Da, era primar general și prim-secretar al Comitetului Municipal de Partid. Corneliu Vadim Tudor și-a predat carnetul de partid, zicându-i: «Bagăți-l în c…!»
Constantin Olteanu s-a întîlnit cu generalul Iulian Vlad, a doua zi, la o ședință plenară a Comitetului Central și i-a relatat episodul, spunîndu-i: «Tovarășe general Iulian Vlad, vă rog, temperați-i pe Vadim și pe Barbu. Știu că au un respect aparte pentru dumneavoastră, poate o să vă asculte, să nu mai facă scandal, căci dacă se aude mai sus, nu știu dacă îi mai putem ajuta și e păcat. Odată că reprezintă ceva în cultură, dar ziarul lui Barbu, pe care îl sponsorizăm noi, de la Capitală, „Săptămîna“, e mai independent, e mai curajos, e mai aparte și ar putea fi suspendat».
D.A.: Nu era și tribună de luptă împotriva Europei Libere, tot acolo fusese publicat și jurnalul lui Ion Caraion?
A.R.: Supralicitați. Nu exista în România vreo publicație care să-și poată revendica un astfel de statut. Vine Corneliu Vadim Tudor trimis de Constantin Olteanu. Dar era o plenară a Comitetului Central, deja Iulian Vlad era membru al C.C. M-a sunat într-o pauză și-mi zice: «Vezi, că o să ai acolo un oaspete, servește-l cu ce vrea și, pînă sosesc eu, stai cu el și ține-i companie». A venit Vadim. «Bătrâne, dai un whisky?» «Da, maestre!» O sticlă, care era începută, a trecut repejor. La următoarea, solicitată bufetului de protocol, i-am ținut companie, mai mult de teama că nu va fi în regulă la întîlnirea cu Generalul. Și a început Corneliu Vadim Tudor: «Să-mi rezolvi problema cu apartamentul, vreau la vilă sau penthouse în noul centru civic». Nu auzisem de așa ceva pînă atunci. «Păi, maestre, nu mi-ați spus că ieri ați fost la primarul general al Capitalei? Acolo se dau casele!» «Nu, că ăla nu face nimic, îi este frică de voi, de la Securitate. Voi trebuie să dați gir. Nu-mi dă nimica, vreau apartament în vilă, vreau și eu confort.» «Nu, și noi sîntem la mîna primarului, te rog nu-l stresa nici pe ministrul Vlad cu casa ta. Noi n-avem pentru noi, dacă e să discutăm așa». Apoi îmi zice că vrea un autoturism de teren ARO, cu aripi nichelate și scară exterioară, din lotul de export, neapărat cu număr 1-B și trei cifre. Iar îi spun că nu-i locul unde să solicite așa ceva.
D.A.: Și s-a văzut cu Iulian Vlad?
A.R.: S-a văzut și n-a avut nici pe dracu’, nici nu s-a simțit cît luase la bord. I-a zis Iulian Vlad ce i-a zis, să-l tempereze, i-a reținut un exemplar al memoriului. L-a trimis cuiva de la Secția de Propagandă a C.C., care se ocupa și de cultură. A fost de acord să-și ia carnetul de membru de partid lăsat la Constantin Olteanu. Alte întîlniri ale generalului Iulian Vlad cu Corneliu Vadim Tudor, anterior anului 1990, nu au existat. După 1994, Vadim a încercat, a făcut apel la generalul Iulian Vlad să gireze că nu a fost informator al Securității. L-a dus și la o conferință de presă a Partidului România Mare. Fiind membru al P.C.R. și combatant calificat pe frontul ideologiei partidului, Corneliu Vadim Tudor nu putea fi informator. El informa și denunța, în fiecare zi de vineri, prin paginile revistei «Săptămîna»”.

Source: https://www.cristoiublog.roDezvăluirile generalului Aurel Rogojanu: Cum a cerut Vadim Tudor Securității să-i dea o vilă