Gîndul lui Cristoiu de vineri, 12 aprilie 2019

Pasagerii nu-și pot permite să se mire. Se presupune că sînt morți

La Camera Deputaţilor

Camera Deputaţilor, la orele unei dimineţi de vară.
E încă răcoare.
Cu toate acestea, simţi deja canicula care se va năpusti după-amiază peste Marele Oraş.
Pînă atunci însă, sub puterea aerului proaspăt, înviorător, încerci vioiciunea eroului principal din melodia Macarale.
Maşinile, numeroase, stau cuminte în Parcarea definită a fi a Camerei Deputaţilor de un triunghi albastru pe fond galben.

Undeva, în mijlocul Parcării, răsare dintre spinările maşinilor silueta unui bărbat. E un deputat al Majorităţii, care, profitînd de intervenţia Opoziţiei în plen, a ieşit din incintă pentru a-şi curăţa maşina pe dinăuntru.
Două persoane feminine, în uniformă de un roşu-cărămăziu, bătător la ochi, proaspăt fardate şi cu mănuşi protectoare, din piele de căprioară, spală pridvorul plimbînd încolo şi încoace, ca şi cum ar lucra la o frescă, teul prevăzut cu senzori de umiditate.

Cum intri în clădire, pe uşa de fier forjat, larg deschisă acum, în sesiune parlamentară, dai cu ochii, pe dreapta, de Registratură. În faţa ta înaintea primei trepte a scării monumentale, se află dispozitivul de verificare electronică.
La Registratură, combinată cu Informaţii, lucrează zece persoane. Toate în roşu-cărămiziu, stabilit prin vot în plenul Biroului, pentru uniforma angajaţilor de la Camera Deputaţilor, diferită de cea a angajaţilor de la Senat: albastru intens, de controlori de bilete de pe Căile Ferate Române. Registratura e împărţită în cinci cuşete. Fiecare cuşetă are la dispoziţie un ghişeu, la care solicitatorul trebuie să-şi prezinte capul, o masă, care poate fi folosită şi pentru luarea prînzului, şi un telefon de interior, la care vorbeşte lucrătorul cînd cel din faţa sa vrea bilet de intrare la un anume ales al Poporului. Cu telefonul la ureche, funcţionarul se răsuceşte preţ de 90o pe un scaun rotitor. În privirea sa ghiceşti mîndria unuia de care depinde accesul tău într-un loc rîvnit. La ghişeul numărul unu, un cetăţean cu bască scoate dintr-o pungă de supermarket un dosar flenduros vîrît în celofan.
Face asta cu mişcări încete, enervante pentru un om care nu-și vede capul de treburi.

Funcţionarul de la ghişeu nu e însă un om care să nu-şi vadă capul de treburi.
Dimpotrivă.
Pînă la finele programului mai sînt cinci ore.
Cinci ore mari şi late.
Pînă atunci, are la dispoziţie vreun sfert de ceas de pierdut cu sandvişul adus de coleg de la bufetul Parlamentului. Cît timp solicitatorul îşi scoate dosarul din pungă şi-l aşează grijuliu pe pervazul ghişeului, angajatul Camerei Deputaţilor primeşte împreună cu sandvişul sfaturi preţioase privind mîncarea. – Are maioneză! îl avertizează colegul înainte de a se şterge pe deşte cu o bucată de hîrtie ruptă din sulul aflat la dispoziţia celor din birou pe raftul unui dulap, alături de o sticlă de apă minerală şi o piramidă de pahare din plastic.

Solicitantul n-a terminat de scos dosarul. Celofanului, înlăturat prin rupere, îi urmează hîrtia de sac de ciment, legată cu sfoară. Nodul se încăpăţînează să rămînă nod. Solicitantul reclamă o foarfecă. I se dă fără a i se arunca o privire, în chip mecanic, deci. De sub învelişul de hîrtie de sac de ciment apare o cutie de bomboane, lipită cu scotch, de-a lungul şi de-a latul. Pentru desfacerea cutiei e nevoie de un cuter. Registratura n-are aşa ceva. Solicitantul îşi aminteşte că are un briceag. În fine, cutia a fost deschisă şi dinăuntru a fost extras dosarul. Cel de la ghişeu îl primeşte cu o mînă. Cu cealaltă, ţine sandvişul, din care muşcă gospodăreşte.
În fine, dosarul a fost predat.
Solicitantul face drumul invers pentru a pune lucrurile la loc, în pungă.

*

Bazaconii.ro

Piaţa e în dimineaţa asta cea din totdeauna. Un maidanez fără păr trage în boscheți leşul unei găini murdare. Celebrii pierde vară stau pe bănci şi strigă lozinci antiguvernamentale cînd văd trecînd prin fața lor un tip cu cravată.
Pe dubiţa roşie, presărată cu flori albe, oprită neregulamentar în faţa buticului, scrie cu litere albastre:
Bazaconii.ro
Un tip cu căciulă cu clape rătăceşte prin imensul spaţiu de beton certîndu-se cu el însuşi.

*

Mitrea Cocor

Steluța Novăcel și-a pus busuioc sub pernă, ca să-și vadă în vis ursitul, după cum citise ea în Sus fustița! revistă decentă, deși titlul sugera altceva.
I-a apărut Mitrea Cocor.
A doua zi, Steluța s-a sculat tare tulburată.
Habar n-avea cine e Mitrea Cocor. În vis, nu știu de ce Mitrea Cocor apărea apăsînd revoluționar coarnele plugului. Deși era în ițari Steluței i-a plăcut. Și-a zis c-o fi vreun actor care joacă într-un film cu haiduci.

Steluța e fană Facebook.
De dimineață pînă noaptea tîrziu tăifăsuiește cu amicele din toată țara. Cînd are nevoie le cere ajutorul. Ultima oară pusese pe aragaz să fiarbă o găină jigărită, luată din piață de la o băbuță melancolică fără motiv.
Oala dădea pe din afară. Neștiind ce să facă, Steluța s-a năpustit la Facebook.
O sută dintre amice i-au răspuns imediat:
Ia oala de pe aragaz.
Steluța s-a grăbit să asculte povața. Apa din oală dispăruse. Găina jigărită nu mai fierbea, se frigea.

Se înțelege că dimineața, după ce-a visat, s-a dus la Facebook; fără să se spele pe dinți, cum era în cămașă de noapte. Nici una dintre amice nu știa cine-i Mitrea Cocor. În cele din urmă, una – mai cultă (făcuse un Curs scurt de croit și tivit) – i-a trimis un link.
Așa a aflat Steluța că Mitrea Cocor fusese prizonier la ruşi, că trăise în prizonierat, mai ceva ca un conte la Baden-Baden, că întors în ţară se împroprietărise cu de la sine putere.

Toate astea nu-i risipiră visul după Mitrea Cocor.
Spre finele textului, află însă că era însurat şi avea un copil.
Plînse puţin, pînă i se înroşi nasul, după care se resemnă.
Mai era şi la anul momentul cu busuiocul sub pernă!

*

Suspectul

Puțini clienți la cele două case din trei, cîte are marketul.
Cea de a treia nu funcționează. Casierița s-a învoit azi pentru o nuntă, la care e nașă. La prima casă, în timp ce clienta se scotocește în poșetă după tichetele de masă, casierița își întreabă colega de la casa de alături dacă a văzut ultimul episod din telenovelă, cea în care Lolita, eroina principală, își găsește tatăl, în fine, după trei ani de episoade, se mărită cu omul iubit după ce trecuse prin cinci mariaje nefericite, și e promovată șefă de magazin din simplă casieriță.

Colega întoarce pe toate părțile o căpățînă de varză roșie în căutarea etichetei cu prețul și, cînd tocmai a găsit-o și aparatul pîrîie bucuros, răspunde cu tremur în glas:
– Mi-au dat lacrimile!
– Și mie, răspunde cealaltă, care a primit tichetele de masă (clienta le-a găsit doar după ce-a răsturnat în jgheabul de mărfuri întreg conținutul poșetei) și, în timp ce trece prin fața aparatului o caserolă cu pulpe de pui superioare, adaugă, Cînd am văzut-o pe Ea în rochie de mireasă dusă pe cal de El.

Dialogul e întrerupt de Calistrat, agentul de pază, îmbrăcat de patronul firmei de Securitate într-o uniformă cu fireturi care ar putea fi de portar sau de general.
Aplecîndu-se la urechea casieriței cu pulpele de pui, el îi șoptește că un tip, dubios îmbrăcat, se învîrte prin magazin de vreo jumătate de oră, fără să cumpere ceva.
Telenovela dispare, ca prin farmec din aerul de treabă al magazinului.
Casierița se răsucește discret pentru a-l vedea pe posibilul infractor.

Calistrat își ia inima-n dinți și-l abordează pe suspect. Acesta e un olandez în prima zi la București. A nimerit din greșeală în magazin. De fapt, el căuta o farmacie. Cum nu-și da seama cum arată o farmacie în Est, rătăcește prin magazin în căutarea medicamentului. Cel în uniformă îl descumpănește și mai tare. Nu-și dă seama ce vrea de la el. Una dintre cele două tinere care aranjează pe rafturi niște borcane cu muștar o rupe un pic pe englezește. Chemată la fața locului dezleagă misterul rătăcitorului prin magazin.
Brusc, atmosfera se destinde.
Mai ales că de la automatul cu cafea de peste drum o lucrătoare aduce cafele pentru toți angajații magazinului.

*

Pe șosea

O luăm pe șoseaua care leagă Buzăul de Slobozia, indicată de săgeata unui panou căruia îi lipsește vîrful, putrezit de vreme.
Inspectoratul General al Poliției și-a tras și el un Facebook.
Pe Facebook-ul scris de nepoata comandantului adjunct, absolventă a Facultății de științele comunicării, șoseaua e trecută ca avînd 101 puncte negre.
Prin puncte negre, se înțeleg locurile de pe șosea în care s-au produs peste 25 de accidente mortale.
De la Buzău la Slobozia sînt 50 de kilometri.
101 puncte negre înseamnă că din jumătate în jumătate de kilometru putem fi victimele unui accident mortal.

După depășirea Panoului care ne avertizează pe ce șosea am luat-o, oprim mașina și ne privim adînc în ochi.
E un moment asemănător celui trăit de o echipă de teroriști kamikaze înainte de a pleca spre locurile în care vor detona centura de grenade în mijlocul unei mulțimi de necredincioși.
Totuși, trebuie să ajungem pe această șosea la Slobozia.
Ar mai fi o variantă:
Pe la Urziceni.
Ar însemna însă vreo sută și ceva de kilometri în plus.

Prin ce se definește un punct negru:
Prin curbe scurte, cu vizibilitate redusă, prin carosabil riscant, plin de vite care se pot ivi pe neașteptate dintr-un pîlc de copaci.

Convinși că vom sfîrși pe drum, înainte de a intra în Slobozia, pornim mașina.
Din loc în loc, panouri uriașe, cît jumătate de perete de bloc, avertizează că acolo au murit, după ce un TIR a intrat într-un automobil, cinci persoane, ocupanții mașinii mici.
Pentru a fi mai convingător, Panoul înfățișează un TIR adus la proporțiile unui deal subcarpatic, care lovește din plin o mașină mică, transformînd-o într-o bucată de tablă.

Un alt panou, dintr-un alt loc, surprinde un automobil intrat într-o cireadă de vaci.
Vacile n-au pățit nimic. Prin urmare, își pot permite să întoarcă spre privitor ochi mirați de ceea ce s-a întîmplat.
Pasagerii nu-și pot permite acest lucru.
Se presupune sînt morți.
În ciuda celor 101 puncte negre, am ajuns la Slobozia vii și nevătămați.

Source: https://www.cristoiublog.roGîndul lui Cristoiu de vineri, 12 aprilie 2019