Gîndul lui Cristoiu de vineri, 15 martie 2019

O carte despre Nicolae Ceaușescu surprins în exercițiul de Conducător Suprem al României

A apărut la editura Mediafax o carte de excepție pentru înțelegerea celui care a fost Nicolae Ceaușescu. Se numește Întîlniri cu Nicolae Ceaușescu și e semnată de Ion Traian Ștefănescu, unul dintre activiștii care au lucrat cu Fostul Președinte, trecînd la vremea respectivă – și chiar așa era – drept unul dintre oamenii lucizi ai regimului. Cartea a fost îngrijită de mine, sub semnul strădaniei de a descoperi și promova memorii, jurnale, mărturii ale celor care au făcut Istorie sau au fost doar martori ai Istoriei în trecere pe lîngă ei. Memoriilor propriu zise li se atașează un amplu dialog al meu cu Ion Traian Ștefănescu pus sub titlul După plecarea lui Pacepa, Nicolae Ceaușescu n-a mai avut încredere în nimeni altcineva.

Cartea se găsește la librăriile Cărturești.
Reproduc aici fragmente din prefața semnată de mine.

Un bolșevism întors pe dos, tipic, de altfel, post‑decembrismului, a făcut ca perioada Ceaușescu din Istoria României să fie simplificată în chip primitiv pînă la imaginea unor ani de întuneric friguros, în care se mișcau doar umbrele torționarilor cruzi și ale activiștilor analfabeți.

Perioada Ceaușescu e însă un fragment de Istorie.
Altfel spus, un fragment de viață.
Și, ca orice fragment de viață, perioada Ceaușescu se definește prin complexitate. O complexitate greu, dacă nu chiar imposibil de redus la antiteza Bun-Rău, Alb-Negru.
O apropiere minim științifică de acest fragment de Istorie descoperă nuanțe infinite acolo unde bolșevismul întors pe dos vrea să ne convingă c-a fost totul doar neted.

Perioada Ceaușescu a fost complexă mai întîi prin deosebirile însemnate dintre diferitele etape. Una e etapa de început a regimului, zisă de mine drept Primăvara de la București, mai profundă în transformări liberale decît Primăvara de la Praga, și alta, etapa ultimilor ani, marcată de dogmatism, autocrație înăbușitoare și blocarea mecanismelor într-o birocrație de rutină adormitoare.

Etapa de început, durînd din 1965 pînă în 1971, se deosebește în ansamblul perioadei Ceaușescu și – dacă nu mai ales – prin promovarea în funcții a unei noi generații de activiști. Sînt toți oameni cu carte, unii umblați prin Occident, deosebiți de vechii activiști, trecuți de Nicolae Ceaușescu pe linie moartă, prin naționalismul românesc opus internaționalismului sovietic. Tineri, ambițioși, formați la Școala pragmatismului, acești activiști pun realitățile înaintea dogmei. Păstrîndu-se totuși în interiorul comunismului, pe care nu și-l imaginează altfel decît etern, ei militează pentru un comunism adaptat lumii moderne, pe de o parte național, independent față de Moscova, pe de alta, dispus la reforme în direcția democrației și a respectării drepturilor omului.

Cum l-am cunoscut pe Ion Traian Ștefănescu

Între acești activiști, la loc de frunte se situează și Ion Traian Ștefănescu. Faima sa de activist luminat, deschis la minte, a ajuns pînă la mine încă de pe vremea cînd eram student la Cluj. O întîmplare povestită de mine ori de cîte ori vreau să atrag atenția asupra Primăverii de la București e semnificativă pentru stilul de activist al lui Ion Traian Ștefănescu:

„Țin minte că, în primăvara lui 1970, student la Cluj fiind, a trebuit să prezint la un simpozion național al U.A.S.R. un referat despre rolul filosofiei marxiste. Una dintre cuceririle noului regim – știam – era teza conducerii colective, asociată denunțării obiceiului de a da citate. Consideram asta drept un cîștig față de epoca stalinistă, rămasă în istorie ca moment de nesăbuit cult al personalității. Habar n-aveam însă că în cercurile de sus se hotărîse deja revenirea la citatomanie. De aceea, n-am dat nici un citat din Nicolae Ceaușescu în referatul meu, ba, mai mult, cînd cei de la Centrul Universitar mi-au cerut s-o fac, am refuzat, argumentînd – om onest! – că tovarășul Nicolae Ceaușescu ne-a spus să nu mai dăm citate. Șefii U.A.S. de la Cluj s-au trezit într-o situație ambarasantă. Din punct de vedere oficial, existau doar indicațiile lui Nicolae Ceaușescu de a nu se mai apela la citate, indicații date în campania de denunțare a Cultului personalității din epoca anterioară. Obligativitatea citatului era o indicație verbală venită nu de la Ceaușescu, ci de la șefii de la București. Ceaușescu n-a dat nici o indicație pentru a fi transformat în izvor obligatoriu de citate. Dar nici n-a cerut să se pună capăt acestui nărav.

Pentru că poziția mea era de bun-simț și pentru că, într‑un fel, și ei judecau identic (cei de la Comitetul de Partid al Centrului Universitar îmi erau sau îmi fuseseră profesori și mă convinseseră de suflul mare adus de Ceaușescu, invocînd tocmai critica hotărîtă a citatomaniei), conducătorii U.A.S. Cluj au trimis referatul la București, la U.A.S.R., împreună cu precizarea (verbală!) că autorul refuză să-l citeze pe tovarășul Nicolae Ceaușescu. Președintele U.A.S.R. de atunci, Ion Traian Ștefănescu, era unul dintre cei mai luminați activiști. Astfel că n-a cerut sancționarea mea. M-a chemat la București și m-a convins că un citat din Ceaușescu nu-i nici o nenorocire, mai ales dacă-l folosesc în sprijinul tezelor mele mai îndrăznețe“.

Oricît ar părea de ciudat, timp de 28 de ani nu l-am întîlnit pe Ion Traian Ștefănescu.
Spre finele verii lui 2018, m-am pomenit cu un telefon de la Domnia-Sa, prin care mă anunța că scrisese o carte de memorii și mă ruga s-o citesc în manuscris pentru a-mi spune părerea.
Sînt unul dintre bunii cunoscători ai memorialisticii dedicate lui Nicolae Ceaușescu. Am citit aproape tot ce s-a scris din acest unghi despre Nicolae Ceaușescu, multe cărți pe această temă au fost subiect fie de eseu, fie de emisiuni TV. Pot spune c-am parcurs cartea lui Ion Traian Ștefănescu nu doar cu pasiunea unui cititor sedus de text, dar și cu spiritul critic al unui specialist în memorialistica dedicată lui Nicolae Ceaușescu.

Noutatea unghiului de vedere

Cartea își propune să descrie întîlnirile de lucru ale autorului cu Nicolae Ceaușescu. Ion Traian Ștefănescu a trecut prin multe funcții și zone ale țării. Președinte U.A.S. pe București, președinte U.A.S.R. pe țară, prim-secretar al C.C. al U.T.C. și ministru pentru problemele tineretului, secretar al Comitetului Județean de Partid Prahova, prim-vicepreședinte la Consiliul Culturii, prim-secretar la Sălaj, prim-secretar la Dolj, unde de altfel l-a surprins prăbușirea regimului. În toate aceste funcții, definite prin urgența rezolvării problemelor, Ion Traian Ștefănescu a lucrat cu Nicolae Ceaușescu și cu Elena Ceaușescu. Memoriile sale sînt circumscrise momentelor în care a intrat în contact cu Nicolae Ceaușescu pe linie de serviciu. Nu știu cine i-a dat lui Ion Traian Ștefănescu ideea, dar ea s-a dovedit genială. Despre Nicolae Ceaușescu s-a scris și s-a publicat un container de memorii.

Excepție făcînd, poate, memoriile lui Silviu Curticeanu, șeful de cabinet al lui Nicolae Ceaușescu, memoriile au ocolit în chip fatal esența, nucleul personalității lui Nicolae Ceaușescu:
Faptele și vorbele ținînd de exercițiul funcției de Conducător Suprem al Țării.

Nicolae Ceaușescu nu era Tătuc; era vechil

Cum se schițează Nicolae Ceaușescu din amintirile lui Ion Traian Ștefănescu?
Indiscutabil, ca un factotum.

Doar la Mareșalul Antonescu din Stenogramele Consiliului de Miniștri am mai întîlnit o asemenea implicare în cele mai mărunte probleme ale vieții cotidiene. Nicolae Ceaușescu se interesează de tot ce mișcă sau dă semne c-ar putea mișca în țara asta. De la prea multele etaje ale hotelului de la Costinești pînă la Cenaclul Flacăra. În vizitele sale de lucru el coboară pînă la nivelul de problematică al primarului de comună. Se supără că în Sălaj oamenii își ridică pe dealuri coșmelii și calculează împreună cu Silviu Curticeanu, dintr‑un lan de porumb, producția întregului județ Dolj fără să țină cont că în multe locuri se pot pune doar pepeni. Ion Traian Ștefănescu e convins că românii au nevoie de Tătuc. Nu e singurul, îi atrag atenția în discuția despre manuscris, Arghezi cerea încă din 1929, cînd Majestatea Sa Carol al II-lea mai era simplul cetățean Caraman, că e nevoie de un pumn în nas, de un Stăpîn care să ni-l administreze nu înainte de a bate din picior. Eu însă nu cred că Nicolae Ceaușescu e dovada nevoii românilor de Tătuc. Tătuc trimite la un Părinte ocrotitor, izolat însă într-o depărtare de prestigiu, întemeiat pe mister. Nicolae Ceaușescu din amintirile lui Ion Traian Ștefănescu e mai degrabă un arendaș din proza lui Duiliu Zamfirescu. El știe că românii au nevoie de un vechil și nu de un boier. Față de boier, vechilul bate moșia de dimineața pînă seara, poruncește și verifică dacă i s-au îndeplinit poruncile, mustră, trage de urechi, trage chiar picioare în fund, felicită, premiază. Într-un cuvînt, coboară la nivelul faptelor mărunte, cele mai multe observate de el direct și nu semnalate în rapoarte sau note informative. Și deși era stăpînul României, Ceaușescu se manifesta ca un vechil.

Ipostaza de factotum își va arăta efectele dezastruoase în ultimii ani ai lui Nicolae Ceaușescu. Ion Traian Ștefănescu ne dezvăluie un Nicolae Ceaușescu în agonie, prin raportare la primii ani ai domniei sale. E stresat, suspicios, iritabil, dogmatic, dependent de Elena Ceaușescu, dar mai ales înclinat să audă doar vești bune. Pe acest fond apar dezinformările, influențele bîrfelor, efectele șopîrlelor vîrîte de cei din anturaj, de Elena Ceaușescu îndeosebi. România e acum un tren lung, cu sute de vagoane, condus de un mecanic bolnav. Cum să nu deraieze la un moment dat?

După căderea lui Nicolae Ceaușescu, mulți s-au întrebat asupra cauzelor care au dus la ivirea și adîncirea prăpastiei dintre Nicolae Ceaușescu-Bătrînul și Nicolae Ceaușescu-Tînărul.
Cartea care-l urmărește pe Nicolae Ceaușescu exclusiv la lucru, cea semnată de Ion Traian Ștefănescu, constituie o contribuție de excepție la găsirea răspunsului.

Source: https://www.cristoiublog.roGîndul lui Cristoiu de vineri, 15 martie 2019